Istoricul Parohiei Sfinții Arhangheli

catedrala_constructie

Răsfoind documentele vechi din arhiva orașului Sătmar, Augustin Ferențiu descoperă că, pe la începutul secolului al XVII-lea, trăiau aici numeroși români („nu o cantitate neglijabilă”), care și-au păstrat credința și caracterul național și care erau respectați de autoritatea comunală ca un element de ordine, un element „susținător al orașului”. Dovadă elocventă în acest sens a fost cartea „Convenționale”, (un fel de registru despre slujbașii comunali și bisericești, cuprinzând niște formule de jurământ, valabile nu doar pentru acești slujbași, ci și pentru diferitele categorii de cetățeni.)Formula jurământului românesc, în limba latină („Formula Juramenti Valachorum”) cuprinsă în această carte în anul 1637, stipulează angajamentul românilor în fața lui Dumnezeu, a Sfintei Treimi, a Sfintei Precista și a tuturor sfinților („Așa să-mi ajute Dumnezeu”), de a respecta legile comunității și a se supune poruncilor. Era această formulă o mică scrisoare românească din registrele primăriei Sătmarului, din care reiese că românii sătmăreni își păstrează limba și că pentru cetățenii majoritari din oraș era o obligație să se redacteze în limba lor (cea română) formula jurământului românilor. Sub aspectul credinței lor, acești români erau greco-catolici, uniți cu Roma. Au trecut mai bine de 250 de ani de la primele încercări ale românilor din Sătmar de a-și construi o biserică, afirmă Augustin Ferențiu în 1933. Exista în acele vremuri îndepărtate, în Sătmarul sec. al XVII-lea, o biserică și parohie greco-catolică ruteană, situată în partea orașului numită „Nemeti” (Minteu). Rutenii din Minteu (Nemeti) erau descendenții ortodocșilor și ai sârbilor, refugiați de frica turcilor, din Oradea și din Boroșineu. Unii dintre ei erau boieri, dar cei mai mulți erau negustori și industriași. La porunca împăratului Leopold I, aceștia s-au unit cu Roma și, primind preot rusesc de la Munkacs, s-au asimilat cu desăvârșire cu puținii ruteni imigranți, (veniți din Ung și Ugocea). Potrivit meseriei lor fiind mai mobili, cu încetul s-au strecurat și printre românii din Sătmar. La biserica ruteană au fost arondați și românii greco-catolici, prin abuz, de către autorități, în scopul deznaționalizării lor, deși ei locuiau în partea orașului numită Sătmar.

Neconvenindu-le distanța mare până la biserica din Nemeti și faptul de a fi păstoriți de parohul rutean, românii din Sătmar au început, pe la anul 1736, o mișcare pentru înființarea parohiei și a bisericii române independente.În ciuda neînțelegerii din partea episcopului de Munkacs (Muncacevo-Cehoslovacia), în fața căruia s-a reiterat cererea, dorința de a se constitui o parohie românească independentă a persistat. Conform recensământului populației din anul 1798, în Sătmar au existat 108 gospodarii și 26 de jeleri români, care, împreună cu membrii lor de familie, au fost 578 de credincioși români greco-catolici. Primind de la comună imobil-teren pentru biserică, școală, casă parohială și cantorală, acești credincioși s-au constituit în parohie independentă și au început să-și construiască biserică.Mișcarea românilor fiind încununată de succes, în anul 1799 a fost așezată piatra de temelie a bisericii greco-catolice române unite, în centrul orașului Sătmar, pe terenul dăruit de comună. Lucrările de construcție au durat 3 ani. Datele referitoare la aceste lucrări sunt cunoscute din documente de arhivă, ca „Istoria orașului Sătmar” a lui Sarkodi Nagy Mihai și din inscripțiile bisericii vechi și ale iconostasului, cum mărturisește Augustin Ferențiu în „Istoria Bisericii Greco-Catolice din Sătmar”, 1933.Textul original, în limba latină, al inscripțiilor găsite în vechea biserică, este:Inscriptio templi graeco-catholici Szathmariensis, expensis populi fidelis praeter labores manuales et multa gratuita opem ad 7000 fl C. M. exsurgentibus; ipso etiam Amplissimo Magistratu notabilem adiutorium praebente extructu et anno 1803 per Reverendissimum Demetrium Beöthy, vicarium foraneum et parochum Parochum Szathmár Némethiensi. „Hanc aedem propriam populus pariterque Senatus Strucxerat expensam; Beöthy sacra(ve)rat opus.” Inscriptio iconostazii in templo graeco-catholico Szathmáriensi, sumptibus vere, pauperi quidem, sed zelosi populi ad 6000 fl. V.V. ascendentibus, erecti; et anno 1822 per Illustrissimum Dominum Alexium Pócsy episcopum Munkátsiensem, abbatem SS. AA. Petri et Pauli de Tapoltza consecrati; Admodum Reverendo Domino Gregorio Papp vicearchidiacono et parocho Szathmáriensi; Perillustri ae Generoso Domino Petro Papp liberae regiae civitatis Szathmár Némethiensi praetore, regiae filialis cassae perceptore ae ecclesiae hujus curatore: „Iconias, queris, quis fors exstruxerat sacras? Sumtu exstat populi pauperi iste decor,  Gregorio Papp – tum parocho, curante petro Papp, Sacrat Pócsy Deo praesul Alexius has”. Deduxit Joannes Chirsostomus Paluza Gymnasii Szathmáriensis poezeos professor. Traducerea în limba română: Inscripția bisericei greco-catolice sătmărene construită din contribuția poporului credincios pe lângă lucru de mână și multe gratuități, mărindu-se fondul de 7000 Floreni C.M. cu însuși ajutorul însemnat al generosului Consiliu Comunal, și sfințită în anul 1803 de Reverendisimul Dn. Demetriu Beothy vicar foraneu și paroh al Sătmarului: „Această biserică din darul poporului și a Consiliului …” Inscripția iconostasului în biserica greco-catolică sătmăreană, ridicat din darurile poporului sărac dar zelos, daruri de 6000 Floreni V.V. și sfințit în anul 1822 de Ilustrisimul Dn. Alexa Pocsy episcop de Munkacs, abate P.S.S.A.A. Petru și Paul, de Tapoltza, parohul Sătmarului fiind Rev. Dn. vicearhidiacon Grigorie Papp, iar curator bisericesc Preacinstitul și Generosul Dn. Petru Papp antiste al orașului liber regal Sătmar și perceptor al casieriei regale: „Întrebi, cine o fi ridicat aceste sfinte icoane? Din dărnicia poporului sărac stă această podoabă, sfințită cu ajutorul lui Dumnezeu de Alexa Pocsy, sub păstorirea parohului Grigorie Papp, sub curatoratul lui Petru Papp”. Compuse de Joan Chrizostom Paluza profesor de poetică la liceul din Sătmar. Construcțiile au costat 7000 de floreni (fără iconostas și fără clopote). Credincioșii au contribuit la edificarea bisericii cu munca mâinilor lor, dar și cu cărăușie, în valoare de 6000 de florini. Suma de 1000 de florini a fost oferită de comună. Consacrarea bisericii a avut loc în anul 1803, de către Demetriu Beothy, vicar și paroh de Sătmar. Iconostasul (făcut din daniile poporului sărac) a fost consacrat (sfințit) în anul 1822, de către episcopul de Munkacs, Pecsi Alexa. Clopotul cel mare a fost dăruit de Maria Prunilă, văduva nobilului Toma Anderco, în 1827. În 1805, consiliul comunal a ordonat să se plătească din casieria orașului salariile cuvenite personalului bisericesc (preot, cantor, clopotar, făt) și să li se dea pământ. În anul 1808, s-a construit casa parohială, iar cu puțin în urmă fuseseră construite școala și casa cantorală. Parohii (preoții) care au administrat parohia, de la înființarea ei au fost: – Beothy Demetriu, vicar 1799-1805 – Papp Ioan, vicar 1805-1806 – Antal Ioan, vicar 1806-1808 – Papp Grigore, vicar 1808-1837 – Gulovici Ioan, vicar 1837-1857 (Din 1853, parohia greco-catolică Sătmar a trecut la Dieceza Gherlei) – Petru Bran, protopop 1857-1871 (Profesorul protopop Petru Bran, născut în 1821 la Tohat, comuna Ulmeni – Sălaj, a fost inițiatorul și mentorul introducerii limbii și literaturii române ca obiect de studiu la Gimnaziul Catolic din Satu Mare (devenit Liceul Regesc Catolic, în 1863; aici își are izvoarele Liceul „Mihai Eminescu” din Satu Mare, înființat în 1919. Om de vastă cultură, pedagog desăvârșit, profesor adevărat, poet, publicist, animator al culturii pe aceste meleaguri, Petru Bran nutrea convingerea fermă că poporul român se va putea ridica din condiția de „Federat” numai prin formarea și propagarea culturii naționale, prin formarea unei intelectualități proprii; astfel se explică atenția deosebită acordată școlii. Interesul lui pentru statornicirea unei limbi literare izvora din credința că aceasta este instrumentul de păstrare a unității poporului român. În semn de omagiu adus marelui om, profesorului și protopopului Petru Bran, în anul 2009 i s-a dezvelit un bust în incinta Colegiului Național „Mihai Eminescu”. – Marcu Ioan 1871-1887 – Cozmuța Baziliu 1888-1895 – Pap Ludovic 1895-1905 – Huban Iuliu 1905-1915 – Gonczy Paul 1915-1919 – Lucaciu Constantin 1919-1920 – Dr. Vasile Lucaciu 1920-1922 O altă personalitate de excepție, Vasile Lucaciu, preot, protopop, viitor om de stat, este numit profesor de religie și de limba română, la Liceul Regesc Romano-Catolic din Satu Mare, unde funcționează șapte ani (1878-1885). Născut în comuna Apa (1852), județul Satu Mare, a îmbrățișat cariera preoțească, dar s-a afirmat și pe plan cultural și național; a fost un luptător activ pentru introducerea limbii române în gimnazii și licee – frecventate și de români, în vremea regimului austro-ungar – și a participat intens la evenimentul Unirii Transilvaniei cu România, desfășurând activitate propagandistică în acest scop, în Italia, Franța (Paris), Elveția și S.U.A. În perioada 1919-1922, ca deputat de Baia Mare, a făcut parte din Parlamentul României. În Piața Libertății din centrul orașului Satu Mare a fost ridicată statuia marelui luptător român pentru emanciparea poporuluisău, opera sculptorului Corneliu Medrea, în semn de cinstire deosebită. Pe soclu stă scris: „PRO SANCTA UNIONE OMNIUM ROMANORUM” „PENTRU SFÂNTA UNIRE A TUTUROR ROMÂNILOR”. – Dr. Epaminanda – Lucaciu, fiul lui Vasile Lucaciu, care l-a ajutat pe tatăl său, a administrat parohia până în 1923. – Dragoș Aurel, protopop și arhidiacon onorar …. 1923 – 1932. În perioada de după Unirea Transilvaniei cu Țara, numărul credincioșilor de la oraș s-a înmulțit prin afluența românilor de la sate și prin creșterea demografică, astfel că, prin hotărârea Diecezei de Gherla, au fost înființate posturile de paroh al doilea și al treilea. În aceste posturi au fost numiți: Dr. Valentin Dragoș și Vasile Podoabă. După decesul părintelui Dr. Valentin Dragoș și plecarea la Gherla a părintelui Podoabă, a fost numit paroh al doilea Mihai Doboși, protopop onorar, iar ca paroh al treilea părintele Patriciu Mureșan. Dintre numele românești din timpul constituirii parohiei românești greco catolice (1798 – 1799), multe existau și între cele două războaie, păstrându-se chiar și până în zilele noastre. Astfel sunt: Anderco, Achim, Banc, Bota, Cuc, Contraș, Dragoș, Dunca, Firizan, Groza, Luțaș, Marian, Nistor, Pintea, Prunilă, Stan, Șuta, Zima etc. Unii enoriași ai bisericii greco catolice aveau nume ungurești, datorită politicii de deznaționalizare desfășurate de autorități, fiind însă buni români și buni credincioși: Boroș, Kiș, Molnar, Șoproni, Silvași, Varju etc. Mulți dintre descendenții acestor familii au devenit preoți, dascăli, profesori, avocați, ofițeri români, buni credincioși, atașați bisericii. Numeroși credincioși greco catolici români erau și oameni de seamă. Astfel Petru Papp, un fel de administrator financiar (șeful filialei casieriei regale), devenit primar al orașului Sătmar, între anii 1842 – 1848, a fost devotat bisericii lui. Prin străduința lui au fost construite edificii pentru români și au fost acordate salariile și retribuțiile oferite de consiliul comunal personalului bisericesc. Dr. Vasile Lucaciu, prezentat anterior, este un alt exemplu de personalitate de excepție. Cei mai mulți credincioși ai Bisericii Greco Catolice din vechiul Sătmar erau plugari. Proprietățile imobiliare ale românilor erau situate, în cea mai mare parte, peste Someș, „Între Râuri” și în „Câmpul Popilor”, fapt pentru care românii erau mai sedentari, fiind fixați locului, neândepărtându-se de moșiile lor. Biserica nouă În anul 1900, istoria Bisericii Române Unite cu Roma, Greco Catolice din Satu Mare a ajuns la o nouă etapă. Atunci, sub păstorirea parohului Ludovic Pop, s-a pus pentru prima dată în cadrul comunității românești unite, problema construirii unei alte biserici, cea existentă fiind neîncăpătoare pentru cei peste 12000 de credincioși ai parohiei. Abia după 7 ani, după ce a eșuat organizarea unei loterii în scopul creării fondurilor necesare, în 1907, s-a pus din nou problema construirii bisericii. S-a hotărât atunci să se întocmească un plan și deviz pentru lucrările de construcție. Ioan Varga, arhitectul primăriei, a și făcut un proiect. Conform devizului, lucrările ar fi costat 301000 de coroane, dar, din lipsă de fonduri, realizarea planului s-a amânat. În 1915 (?), comunitatea având la dispoziție suma de 100000 de coroane, s-a decis contractarea unui împrumut de 200000 de coroane. Acest împrumut a fost însă compromis, pe de o parte din cauza declanșării războiului mondial, iar pe de alta, din cauza nemulțumirii intelectualității sătmărene față de intenția autorităților de atunci, interesate, de a atașa parohia lor la Dieceza Hajdudorog (Hadorog), înființată în 1913. Intenția autorităților era deznaționalizarea românilor, prin înființarea pentru așa ziși de către ei, maghiarii, „greco catolici unguri” (de fapt invenții), în realitate pentru trecerea a o mulțime de sate curat românești din jurul Sătmarului, la Episcopia de Hajdudorog (Hadorog). Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, la Hadorog nu era nici un ungur; dintre cei doi preoți existenți aici, în 1748, unul era român, celălalt rutean, cum reiese din lucrarea „Magyar Kulturkepek”, Budapesta, 1913, în care autorul maghiar Avadi V. tratează chestiunea foarte obiectiv. La 1765, sub Maria Tereza, se stabilește ca, la Dorog, judele primar să fie totdeauna rutean, iar consilierul primar, român. Înființarea Episcopiei de Hajdudorog și intenția ruperii, prin ea, sub aspect religios, a mai multe zeci de mii de români de arhiereii lor (români), a stârnit indignarea legitimă în rândurile poporului, a clerului și a întregii nostre intelectualități. Incidentele penibile iscate la Moftinul Mic și la Doba sunt edificatoare în acest sens. Când noul revizor școlar șef, al noii episcopii, însoțit de primpretor și de jandarmi, voia să inspecteze școlile românești confesionale din localitățile amintite, prezentându-se, la Moftinul Mic, preotului, în altar, în timpul serviciului religios (având deci o atitudine nedemnă și provocatoare), sau când acesta, voind să intre în biserică, la Doba, în timp ce preotul spovedea credincioșii din biserică i-au dat afară la Moftin, iar tineretul la Doba i-a dezarmat pe jandarmii care au asaltat femeile, cu baioneta. Preotului din Moftinul Mic, Gheorghe Mureșan, i s-a înscenat proces, iar cel din Doba, Mihai Ciordaș a fost închis. După alipirea Transilvaniei la Țara Mamă, condițiile pentruconstruirea bisericii ar fi fost mai prielnice, dacă fondurile disponibile și-ar fi menținut valoarea și s-ar mai fi complectat cu ceva. În condițiile războiului însă, suma de 100848 de coroane s-a înjumătățit, iar proprietățile imobiliare ale bisericii s-au devalorizat datorită inflației. Soluția era acum adunarea de fonduri. În aceste condiții, în anul 1927, „Asociațiunea Româncelor Sătmărene” și-a fixat în statut, ca scop primordial, adunarea de fonduri pentru construirea bisericii noi. Până la 7 februarie 1927, se adunase suma de peste un milion de lei. Sumele avute la dispoziție au fost întregite prin introducerea impozitului bisericesc, în urma efectuării recensământului credincioșilor greco catolici, și prin vânzarea imobilelor trecute în proprietatea bisericii de la fostul egumen din Bixad, Arcadiu Pastori. În 1928 se inițiază (se publică) un concurs pentru întocmirea planurilor de construire a bisericii noi. Premiul a fost câștigat de inginer arhitect Victor Smigelschi. Contractul încheiat este aprobat de Ordinariatul diecezan. Criza economică generală, amână însă lucrările, până la 10 aprilie 1932. pe baza calculelor făcute de inginerul arhitect Smigelschi, se constată că suma adunată, 4 milioane de lei, e suficientă pentru lucrările de construcție, inclusiv acoperișul. Prin licitația pentru lucrarea de construcție, care a avut loc la 2 iunie 1932, dintre 8 oferte, a fost primită aceea a arhitectului G.P. Liteanu din București. Proiectul construcției, împreună cu rezultatul licitației, au fost aprobate la 10 iunie 1932 în ședința consistorială a Episcopiei Greco Catolice Române a Maramureșului. (Parohia Sătmar a trecut la Episcopia Maramureșului de la înființarea acesteia). Lucrarea nu mai trebuia amânată. În ziua de 14 iunie 1932, după celebrarea ultimei liturghii la biserica veche, de pioasă amintire, și după adăpostirea sfintelor sacramente, (duse în procesiune la Biserica Iezuiților, „Calvaria”), încep lucrările de demolare a acestui sfânt lăcaș, în care, timp de 133 de ani, se rugaseră credincioșii și ascultaseră liturghia și predica. La 11 iulie încep săpăturile pentru fundație, iar la 22 iulie 1932, lucrările de construcție ale bisericii noi. După 8 săptămâni, în care lucrările au evoluat mult, la 25 septembrie 1932 a fost binecuvântată și așezată piatra de temelie a mărețului edificiu. Cu ocazia acestui eveniment de mare importanță, Augustin Ferențiu ține o conferință, vorbind auditoriului sătmărean despre „calea bătută de Biserica Greco-Catolică Română”, timp de mai bine de 200 de ani, reconstituind istoria zidirii bisericii vechi, din perspectiva celor 133 de ani ai existenței sale, oferind fragmente din trecutul bisericii și al credincioșilor din Sătmar, pentru a le demonstra că românii din acest oraș au fost și în trecut „iubitori de neam și de biserică”. Participanții la această sărbătoare au asistat fericiți la ceremonialul religios, implorând ajutorul divin pentru continuarea și terminarea construcțiilor. Greutățile, pe parcursul anilor ce au urmat, până în 1937, au fost numeroase și mari. Prin străduințele credincioșilor, prin preoții care au fost la înălțimea chemării lor, prin hărnicia și priceputa conducere a D.S. protopop Aurel Dragoș la Satu Mare, acestea au fost depășite, iar în toamna anului 1937, în cadrul unor serbări naționale fastuoase, a fost sfințită noua clădire a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Sfințirea Catedralei monumentale a avut loc cu binecuvântarea celor mai înalți arhierei din Transilvania: I.P.S.S. Mitropolitul Alexandru Niculescu, Episcopii: Dr. Iuliu Hossu, F. Bălan, Dr. Alexandru Rusu, Dr. Valeriu Traian Frențiu; precum și a unei înalte asistențe: Miniștrii Dr. Valeriu Pop și Valer Roman, dar și directorul general în Ministerul Cultelor, Zenovie Pâclișan. Manifestația înălțătoare pentru toți românii din județul nostru s-a desfășurat în sunetele de laudă ale tuturor clopotelor din oraș și ale cântecelor de bucurie ale credincioșilor, cântece care au ocrotit și au mântuit, de-a lungul veacurilor, poporul român. Rezonanța acestor admirabile fapte a depășit hotarele județului. Măreață și binecuvântată încheiere de activitate! Crearea acestei capodopere arhitectonice este sinteză și suprem simbol al vigorii sufletești și al virtuților neamului nostru. În această perioadă, cea interbelică, numărul credincioșilor greco-catolici români din orașul Satu Mare era de 15921, existând 5 parohii, la o biserică și o capelă (Capela Aurel Popp), avându-i ca preoți pe următorii: Parohia I protopop dr. Ioan Dragomir Parohia II preot Mihail Doboși Parohia III preot Romul Lemenyi Parohia IV preot Titu Borca Parohia V dr. Gavril Bălan După anul 1944 era în pregătire, în Satu Mare încă o biserică greco-catolică, vizavi de Uzina „Unio”. Numărul amintit al credincioșilor români greco-catolici din orașul Satu Mare, se află în lucrarea „Biserica românească din județul Satu Mare în anii Dictatului de la Viena”, Arad, 2010, de Daniela Bălu. Cultivarea sentimentului de religiozitate, fortificarea vieții creștinești, prin preoții și ierarhii lor, a găsit o largă desfășurare în județul și orașul Satu Mare, concretizată în acțiuni și manifestări variate de o adevărată efervescență fecundă de-a lungul multor ani. E firesc deci ca sufletul românilor să păstreze, ca una din cele mai importante trăsături, caracterul evlavios. În județul nostru, Ministrul Valeriu Pop a sprijinit acțiunile de ctitorire a bisericilor, de renovare și înfrumusețare a acestora, precum și de construire a caselor parohiale, pentru a da un cadru de viețuire cât mai demn preotului român. În jurul acestor acțiuni constructive, desfășurate în toate comunele și orașele acestei zone, ale acestui județ, în care numărul credincioșilor români uniți, greco-catolici a fost 173910 (potrivit recensământului din 1930, cum precizează Daniela Bălu, în cartea amintită), au fost atrași și cuceriți credincioșii într-un elan impresionant de muncă. Astfel s-a sedimentat o viață creștinească vie și curată, care a constituit baza solidă și fecundă a sufletului credincioșilor noștri. Preoții bine pregătiți au continuat și în perioada dintre cele două războaie mondiale să răspundă cu toată abnegația chemării lor, ținând slujbele în duminici și sărbători și predicând, apoi botezând, căsătorind, înmormântând, sfințind biserici, făcând vizite canonice și desfășurând opere caritative foarte prețioase. Viața spirituală s-a completat cu sinoade protopopești, exerciții spirituale, misiuni poporale pentru credincioși, cu Reuniunile Mariane pentru femei, Agru – pentru bărbați, Reuniunile de rozar, etc. Având în vedere o asemenea activitate bogată, precum și convingerile ferme ale credincioșilor greco-catolici sătmăreni, de la care nu i-au putut abate atacurile foștilor stăpânitori, precum și tăria de granit a credinței lor, Arhiereul și Mitropolitul Blajului, Dr. Vasile Suciu, zicea de multe ori: „Voi sunteți elita Mitropoliei mele”. S-au dovedit a fi „elită” credincioșii din județele Satu Mare și Maramureș și în sensul că, fiind greco-catolici toți românii de aici, cu foarte puține excepții, spre deosebire de cei din alte județe, au văzut în această religie o poziție sigură, un post de rezistență împotriva încercărilor de deznaționalizare. Această situație în organizarea bisericii și în păstorirea sufletelor s-a menținut în Transilvania, în principal, dar și în spațiul cultului greco-catolic din alte părți, până în anul 1948. Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, din România a fost desființată în anul 1948, prin interzicerea abuzivă și brutală a cultului nostru de către autoritățile ateo-comuniste. Prin Decretul nr.9 din 31 decembrie 1989, Biserica Română Unită cu Roma, Greco Catolică din România a fost repusă în drepturile sale legitime, anulându-se Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948, care interzicea acest cult. În baza Deciziei civile nr. 505 din 1 octombrie 1990 a Tribunalului Județean Satu Mare, s-a dispus „rectificarea înregistrărilor din C.F.949 Satu Mare, la foaia de proprietate, în sensul înlăturării notării încheierii nr. 3698/1982 prin care parohia ortodoxă Satu Mare și-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilelor de la rubrica A, Foaia de avere…”, dar Biserica noastră „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Satu Mare a fost retrocedată abia după 16 ani, intrarea credincioșilor noștri în lăcașul de cult, ocupat timp de 58 de ani de credincioșii ortodocși, a avut loc la 19 februarie 2006. Timp de 16 ani, oficiile religioase au avut loc în Piața Libertății, pe platoul din preajma statuii tribunului preot Dr. Vasile Lucaciu, în condiții grele, de intemperii și efort fizic greu de suportat de către credincioșii în vârstă. Între anii 1948-1990, Biserica Unită cu Roma din Transilvania și-a pierdut clerul (toți episcopii, aproape toți protopopii, preoții și călugării), bisericile, mănăstirile și alte instituții de cult (școli, confesionale, institute teologice) biblioteci faimoase (ca cea de la Blaj), tipografii, edificii de tot felul, terenuri agricole și forestiere, de care au beneficiat, de atunci, statul român și B.O.R. Biblioteci cu exemplare unice au fost distruse. Toate acestea aparținuseră Provinciei Mitropolitane Greco-Catolice. Mii de credincioși, asemenea episcopilor și foarte mulți preoți și călugări au zăcut ani buni în închisorile comuniste. Biserica și-a pierdut și cea mai mare parte a credincioșilor. Credința însă n-a putut fi confiscată și nici memoria celor rămași anihilată, dovadă preoții care s-au dovedit fideli și care au fost obligați să presteze alte activități pentru a supraviețui cu familiile lor, precum și sutele de mii de credincioși uniți, români greco-catolici, de acum. În pofida Decretului prezidențial, care a fost contestat timp de mai bine de patru decenii în vremea stăpânirii comuniste și timp de două decenii post-decembriste, în pofida persecuțiilor sălbatice, cultul greco catolic, Biserica Unită, a supraviețuit, retrăgându-se în „catacombe”, păstrându-și o viață spirituală neîntreruptă, pregătind cadrele necesare care să-și păstorească cu grijă credincioșii. De exemplu o bogată activitate de asistență religioasă s-a desfășurat, în clandestinitate, în Satu Mare, în „Capela Marina” din Str. Gheorghe Doja, de către fostul egumen de la Mănăstirea Bixad, preot dr. Gheorghe Marina, căruia i-a urmat ieromonahul preot Leon Bob. După ce au ieșit din închisori, preoții săvârșeau, în casele lor, liturghii, botezuri, cununii, masluri, rugăciuni, etc., la cererea insistentă a unor credincioși, știindu-i pe aceștia deosebit de evlavioși. Actualmente, în afară de Biserica Protopopială „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” și de Biserica „Capela Fam. Aurel Popp”, se oficiază cultul greco-catolic în următoarele biserici unite, construite după 1990: Biserica „Sfinţii Apostoli Petru și Pavel” (pe Bulevardul Cloșca), Biserica „Sfântul Francisc” (strada Rodnei), Biserica „Sfântul Anton” (Cartier Micro 16), Biserica „Sfânta Maria” (Bulevardul Lucian Blaga), credincioșii asistând cu pioșenie la desfășurarea programului religios de către preoți vrednici, cu înaltă pregătire și devotați profesiei lor. În aceste biserici celebrează preoții: 1. Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” Roman Dumitru – Protopop Pop Andrei – preot Orha Leonard – preot 2. Biserica „Capela Fam. Aurel Popp” Sabău Crtistian – preot 3. Biserica „Sfinţii Apostoli Petru și Pavel” Simion Gheorghe – preot Fodoruţ Florin – preot 4. Biserica „Sfântul Francisc” Bârle Ovidiu – preot Dinga Mircea – preot 5. Biserica „Sfântul Anton” Bonea Daniel – preot 6. Biserica „Sfânta Maria” Sabău Cristian – preot. Majoritatea episcopilor și a preoților noștri actuali au fost pregătiți în clandestinitate, înfruntând riscuri care puteau să-i coste libertatea. Pregătirea lor, în vederea unui viitor ce trebuia să rezolve favorabil problemele, era de inspirație divină parcă, pentru salvarea unuia din cele mai importante capitole ale culturii române și ale luptei pentru salvarea ființei noastre naționale. și acea minune a reînvierii Bisericii noastre, mult timp și cu ardoare așteptată, a venit în sfârșit, în beneficiul vieții spirituale a credincioșilor noștri și a întregului nostru popor. Trupul bisericii noastre din Satu Mare, istovit de multe și grele încercări, și-a regăsit, în acești aproape patru ani, liniștea și trăiește apoteoza unei păci edenice constructive, aducătoare de nenumărate mulțumiri sufletești.

Din aceeași categorie...

Scroll to Top