Duminica izgnonirii lui Adam și Eva din Rai sau a iertării

 Iată-ne ajunşi la ultimele zile dinaintea Postului. Deja din timpul săptămânii lăsatului sec de carne, care precede „Duminica Iertării", două zile — Miercurea şi Vinerea — au fost rezervate spre o „postire" deplină: Sfânta Liturghie nu s-a oficiat, iar întreaga rânduială şi tipicul slujbelor poartă caracteristicile liturgice ale Postului. Miercurea, la Vecernie, ne-am bucurat de venirea Postului prin acest imn minunat:

     „Răsărit-a primăvara postului şi floarea pocăinţei. Deci să ne

   curăţim pe noi fraţilor de toate spurcăciunea şi Dătătorului de

   lumină să-I zicem: Slavă Ţie, Unule Iubitorule de oameni."

Biserica pomeneşte apoi, în Sâmbăta lăsatului sec de brânză, pe toţi bărbaţii şi femeile care au fost „luminaţi prin postire": sfinţii, care sunt modelele pe care trebuie să le urmăm, călăuzitori în dificila „artă" a postirii şi a pocăinţei. în nevointa la care suntem gata să purcedem nu suntem singuri:    

„Veniţi toţi credincioşii să lăudăm cetele cuvioşilor părinţi: pe

   Antonie căpetenia, pe luminatul Eftimie; pe fiecare deosebi şi pe toţi

   împreună şi vieţile acestor ca un alt Rai al desfătării cu gândul

   socotindu-le..."

În cele din urmă vine ultima zi, numită de obicei „Duminica Iertării" dar al cărei nume liturgic trebuie de asemenea menţionat: „Izgonirea lui Adam din Rai". Această denumire totalizează, într-adevăr, întreaga pregătire pentru Post. Acum ştim că omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi pentru comuniunea harică cu El. Păcatul omului l-a lipsit pe om de acea viaţă binecuvântată iar existenţa lui pe pământ s-a transformat într-un exil. Hristos, Mântuitorul lumii, deschide uşa raiului celui ce-L urmează iar Biserica, prin dezvăluirea frumuseţii împărăţiei lui Dumnezeu prin viaţa noastră, un pelerinaj către patria noastră cerească. Astfel, la începutul Postului suntem ca şi Adam:

     „Scosu-s-a Adam din Rai pentru mâncare; pentru aceasta şi

   şezând în preajma lui plângea tânguindu-se şi cu glas de umilinţă

   zicea: Vai mie ce am pătimit cu ticălosul. O poruncă am călcat a

   Stăpânului meu şi de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel

   ce eşti pentru mine sădit şi pentru Eva încuiat, roagă pe Cela ce te-a

   făcut pe tine şi pe mine m-a zidit ca să mă satur de florile tale. Pentru

   aceasta şi Mântuitorul către dânsul a zis: Zidirea mea nu voi să piară

   ci voi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Că pe cel

   ce vine la Mine nu îl voi goni afară."

Postul este eliberarea de sub robia noastră faţă de păcat, din temniţa „acestei lumi". Iar pericopa vanghelică a acestei ultime Duminici (Matei, VI, 14—21) stabileşte condiţiile acestei eliberări. Prima este postirea — refuzul de a accepta dorinţele şi îndemnurile firii noastre decăzute, ca fiind normale, efortul de a ne descătuşa din stăpânirea cărnii asupra spiritului. Pentru a fi eficace, totuşi, postul nostru nu trebuie să fie fariseic, nu trebuie să ne „fălim" întru acesta. Nu trebuie „să ne arătăm oamenilor că postim, ci Tatălui nostru Care este în ascuns". Cea de-a doua condiţie este iertarea — „că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc". Biruinţa păcatului, principalul semn al stăpânirii sale asupra lumii, este dispersarea, izolarea, ura. Aşadar, prima încercare de a sparge această fortăreaţă a păcatului este iertarea: reîntoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta este a pune între mine şi „vrăjmaşul" meu iertarea lui Dumnezeu însuşi. A ierta este depăşirea „punctului mort" în relaţiile umane şi raportarea lor la Hristos. Iertarea este „crăpătura" împărăţiei cereşti deschisă către această lume păcătoasă şi decăzută.

Postul Paştelui începe, de fapt, de la Vecernia din această Duminică. Această slujbă unică, atât de adâncă şi frumoasă, lipseşte din atât de multe biserici ale noastre. Totuşi nimic nu destăinuie mai bine „tonalitatea" Postului Mare în Biserica Orientală; nicăieri nu se manifestă mai bine chemarea sa profundă către om.

Slujba începe cu o vecernie solemnă, cu slujitori îmbrăcaţi în veşminte luminoase. Stihurile care urmează Psalmului „Doamne strigat-am către Tine..." anunţă venirea Paştelui şi, dincolo de Post, apropierea Paştelui „Vremea postului să o începem luminat, supunându-ne pe noi nevoinţelor spirituale. Să ne lămurim sufletul, să ne curăţim trupul. Să postim precum de bucate aşa şi de toată patima, desfătându-ne cu bunătăţile Spiritului, întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea prea cinstita patimă a lui Hristos, Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne".

Urmează, apoi, Intratul cu cântarea: „Lumină lină a Sfintei slave". Preotul slujitor înaintează către „scaunul cel de sus" din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seară, care întotdeauna anunţă sfârşitul unei zile şi începutul alteia. Prochimenul cel Mare al acestei zile vesteşte începutul Postului;

„Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta;

Când mă necăjesc degrab mă auzi! Ia

aminte spre sufletul meu, şi-l

mântuieşte pe el"

Ascultă melodia unică a acestui stih — această strigare care dintr-o dată umple biserica: „când mă necăjesc degrab mă auzi" — şi vei înţelege acest moment de început al Postului Mare: tainica întrepătrundere dintre deznădejde şi nădejde, dintre întuneric şi lumină. Toată pregătirea se apropie acum de sfârşit. Stau în faţa lui Dumnezeu, în faţa slavei şi a frumuseţii Împărăţiei Sale. Realizez că aparţin acesteia, că nu am alt cămin, nici o altă bucurie, nici un alt ţel; realizez, de asemenea, că sunt exilat din acest cămin în întunericul şi tristeţea păcatului: - „când mă necăjesc!" - . Iar în cele din urmă îmi dau seama că numai Dumnezeu mă poate ajuta în această durere, că numai El poate „griji de sufletul meu". Pocăinţa este, mai presus de orice, o chemare disperată către acel ajutor divin.

       Repetăm de cinci ori Prochimenul şi iată că Postul a sosit! Veşmintele luminate sunt puse deoparte; luminile sunt stinse. Când preotul slujitor rosteşte cererile pentru ectenia de seară, strana răspunde cu ceea ce se consideră a fi „cheia Postului"; Se citeşte pentru prima oară rugăciunea de post a Sfântului Efrem Sirul, însoţită de metanii: „Domane și Stăpânul vieții mele...”.

La sfârşitul slujbei, credincioşii se apropie de preot, cerând unii altora iertare. În timp ce ei săvârşesc acest ritual de împăcare, pentru că Postul Mare începe prin aceste mişcări ce exprimă dragostea, reuniunea, frăţia, strana intonează cântările pascale.

       Vom rătăci patruzeci de zile prin deşertul Postului, dar la capăt străluceşte deja lumina Paştelui, lumina împărăţiei lui Dumnezeu.

Alexander Schmemann, Postul Mare, pp. 28-30.