Locuind la marginea de nord-est al Imperiului Roman şi fiind în urma imigrării popoarelor din secolul  IV-VI al erei creştine,...

 înconjurată de o masă mare a popoarelor slave, care s-au interpus între ei şi Roma leagănul originii sale naţionale şi religioase împiedicând astfel orice contact direct cu aceasta, neavând o organizare religioasă proprie care să aibă în fruntea sa un episcop, populaţia românească de pe meleagurile sătmărene au avut de suportat nu numai influenţa lor socială ci şi pe cea religioasă. Aceste popoare slave, creştine ,fiind mai organizate atât statal cât şi religios decât noi au reuşit să înlăture din bisericile noastre vechiul rit propriu, al SF. NICHITA Remesianul spre al înlocui cu cel al lor, mai ales după ce în secolul al IX-lea limba slavă devine limbă liturgică, iar alfabetul cirilic înlocuise pe cel latin. Impusă prin decretul împărătesc al împăratului romano-bulgar Asan al II-lea, sub pedeapsa tăierii limbii, această limbă şi rit s-a împământenit şi în bisericile noastre, întrucât preoţii românilor erau în majoritatea lor fie de origine slavă sau cel puţin pregătiţi de aceştia. Prin aceasta Biserica Româna a preluat ritul răsăritean , iar în urma schismei de la 1054 şi despărţirea totală de Roma. Credinţa creştină catolică a rămas nealterată doar în sânul masei populare şi ne-a fost transmisă nouă prin acele legende în care ni se face cunoscută vremea în care “ Dumnezeu şi Sf. Petru umblau ”  pe pământ .

Având acum aceeaşi credinţă şi rit precum şi aceeaşi limbă liturgică (slavonă), lipsiţi fiind însă de drepturi civice şi sociale - noi românii din aceste ţinuturi am ajuns să fim încorporaţi în organizaţiile religioase ale rutenilor acestora fiind supuşi jurisdicţional episcopiei rutene de Munkacs. Actul revenirii noastre la unitate cu episcopul Romei, a avut loc în anul 1692 când cele două sinoade ale protopopiilor din regiunile Oradea, Carei şi Sătmar ţinute în Sătmar între anii 1690-1692 hotărăsc unirea lor cu sfântul scaun al Romei în condiţiile hotărârilor sinodului din Florenţa condiţii în care cele două Biserici creştine-apuseană şi Răsăriteană iscăliseră atunci actul unirii.

                    Episcopia căreia îi eram acum supuşi jurisdicţional fiind cea din Munkacs drept aceasta îl recunoaşte pe protopopul regiunii sătmărene Isaia Caroli drept vicar general episcopal pentru toate parohiile române din aceste părţi.

                   Locuitorii oraşului Satu Mare care aparţineau din punct de vedere al credinţei Bisericii creştine de rit Oriental,deşi deosebiţi ca origine etnică întrucât erau : români,ruteni,sârbi,dar având în săvârşirea serviciilor religioase acelaşi rit şi aceeaşi limbă liturgică : slavona iar drept loc pentru aş desfăşura slujbele divine o singură Biserică,formau cu toţii o singură unitate religioasă o singură parohie. Biserica era situată pe atunci pe malul drept al râului Someş,în cartierul în care locuiau rutenii şi care purta denumirea de “Mintiu Nemethy“, iar Biserica purta hramul Sf. Nicolae, ca cea existentă azi în acelaşi loc din piaţa din faţa Spitalului Municipal. Primele Biserici existente aici in secolele XVI-XVIII erau construite din lemn. Prima Biserică zidită din cărămidă pe acelaşi loc şi cu acelaşi hram a fost ridicată cam pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, deci după unirea noastră cu Roma, cu contribuţia substanţială a bunicului credincioasei romane Maria Şomlea soţia protopopului român din Seini Gheorghe Maniu. Acesta a donat atunci pentru acest scop însemnata sumă în acel timp de 4000 florini Biserica aceasta fiind folosită în comun de toate etniile care făceau parte din parohia greco catolică din Satu Mare.

                   Românii care locuiau pe malul stâng al oraşului, deşi mai numeroşi decât cei aparţinători celorlalte etnii au făcut parte înainte de ocuparea principatului Ardealului de către trupele austriece-habsburgice mult timp din acest voievodat unde erau lipsiţi de orice drepturi civile-sociale fiind socotită o naţiune,deşi majoritară,doar tolerată. De aceea a trebuit să lupte mai bine de 100 de ani pentru a se putea desprinde din această unitate religioasă şi a-şi forma o parohie proprie. Toate cererile făcute de ei în acest scop au fost respinse de către conducerea episcopiei de Munkacs. Chiar şi încercarea făcuta în anul 1768 de a-şi aduce un preot propriu de origine română, cu o pregătire superioară teologică în persoana preotului din Turţ Dimitrie Ivaşcu a avut doar un succes temporar,căci după 4 ani acesta este transferat în calitatea de profesor de teologie la secţia română a Seminarului greco catolic din Usgorod (Ungvar). Această dată este însă socotită ca dată oficială a înfiinţării parohiei greco catolice române din Satu Mare şi imprimată pe parohul deşi în realitate ea a avut loc ceva mai târziu, când, înfiinţându-se episcopia romano-catolică din Satu Mare autorităţile de conducere ale oraşului vor pune la dispoziţia comunităţii greco catolice române un intravilan în mijlocul oraşului , pentru ca pe el să se zidească o Biserică proprie, o şcoală confesională şi edificatele necesare pentru aceasta şi personalul afectat ei: preot, învăţători, cantor, crâsnic; parohia greco catolică română fiind luată în evidenţele financiare ale conducerii oraşului. Acest lucru va avea loc în perioada 1798-1805-când toate proiectele sunt îndeplinite iar Biserica sfinţită.

Prima biserică românească din Satu Mare este deci Biserica Greco Catolică română cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.

 

Istoricul Parohiei Sfinții Arhangheli

        
Răsfoind documentele vechi din arhiva orașului Sătmar, Augustin Ferențiu descoperă că, pe la începutul secolului al XVII-lea,
Citește mai departe...

Ieşirea la Lumină

    Deşi prin Decretul nr.9/1989 noua conducere de stat,

Citește mai departe...

Din trecutul istoric al Protopopiatului Greco Catolic Satu Mare

      Locuind la marginea de nord-est al Imperiului Roman şi fiind în urma imigrării popoarelor din secolul  IV-VI al erei creştine,...

Citește mai departe...